Cezarina Adamescu
26 SEPTEMBRIE 2008, Galati
Printre oamenii grabiti si indiferenti, printre atatea lucruri defuncte si clipe stinghere, se naste un inger cu ochii orbiti de adieri. Are sufletul intiparit de-a dreptul pe fata. Rotundul albastru il sprijina. O aripa de stea fluturanda ii deseneaza pe chip, cruci de lumina.
De unde vine? ma veti intreba, din ce in ce mai uimiti. De ce a parasit cerul, muntii lumii, padurile spatiale, eternele lacuri, galaxiile nestiute?
Ce cauta? „Lacrimile noastre de portelan uitate intr-un pahar de zenit?” „O lume noua/ in care oamenii sa n-aiba sange/ in vene/ ci lacrimi?” Iata cum isi lipeste „pielea sufletului/ de scoarta rece a copacilor”. „Picaturi de sange cristalizate in cioburi” – ii alcatuie toata fiinta si-n timp ce „o vijelie nebuna il respira” – pe el, ingerul – in „eterna cetate a cotidianului” – in care a binevoit sa coboare, ni se dezvaluie, asa cum e: „Sunt o privire stinghera/ Ce o pastrezi lipita de retina ta…/Triumf al vagului,/ Suflet reverberat in cosul inconstientului” (Regret).
Marturisindu-si adevarata motivatie a peregrinarilor pe aceste meleaguri, poeta spune: „Am reusit sa fur nota de aur/ A privighetorii./ Si cant…/ Cant despre lumina/ In umbra amintirii.”
Si-n clipa aceea, straluminati de o raza binecuvantata, intelegem: este un inger binevestitor. A venit sa ne arate Lumina: „Intr-o frunza de verde/ Cu salcii incremenind in extaz”.
Nu i-a fost lesne sa-si dezvaluie desenul secret al fiintei. Pentru aceasta a trebuit sa se roage de vanturi: „Purtati-ma departe/ o samanta sa fiu./ Izbiti-ma de maluri/ martira sa fiu.”
Se cuvine rabdare si veghe. Nu putem trece nepasatori pe langa o asemenea faptura care se ofera tuturor drept ofranda, drept ardere-de-tot si care-si rupe „sufletul in fasii” ca sa ni-l daruie. Cat nu e prea tarziu, pentru ca: „Langa icoana clipei trecute/ Intr-o zi imi voi pierde ochii/ in vreun contur nedefinit./ Imi voi vinde mainile/ Vreunui negustor ambulant”; pentru ca, de oboseala daruirii, ingerul va spune: „Incepe sa mi se faca frig in pielea asta” – si intr-o zi, cand vom hoinari, la fel de neatenti ca si acum, nu vom afla in locul sau decat: „O semnatura de zapada/ Langa coltul ars al visarii”.
Si, printre atatea „arome uscate” – nu va ramane decat un manunchi de poeme cu „iz de lumina” si „peretii castelului de nisip”, care „se ridica maret dintre gunoaie”, si intr-un „Zig-zag frant,/ Linii ce se saruta, se imbratiseaza/ Intr-o uitare blanda.”
Sa nu ne lasam prada acestei blande uitari, pentru ca – in locul ingerului, tipa-vor cuvintele, amplificandu-se, nascand alte si alte cuvinte. Iar tipatul mut al ecoului cazut printre randuri ca-ntr-o pestera adanca, se va intoarce inmultit, inmiit, rezonand in sufletele noastre, intr-o reverberatie infinita…
Asa incat, nu vom mai sti niciodata „cine pe cine supune si cat”, in aceasta
Vanitas vanitatuum – printre „ramuri lactee” in care ingerul „nascut intre ape” – va innoda etern pentru noi, curcubee „pentru a lega tarmul de ceruri” si pentru ca obsesiv „sfasiat de raze divine”, sa ramana o picatura din noi, reverberata subtil in armonii celeste. Si-n clinchetul cristalin starnit de rasul zglobiu al stelelor, vom putea spune: „Iti simt privirea/ Pe umar curgand/ Si glasul tau e-al meu./ Si zbor si cad/ Si merg si stau/ Si trupul meu e-al tau./ Gasesc timid un fulg de nea/ Caci mana ta e-a mea./ Si rad si plang/ Visez si dorm/ Caci eu si tu sunt eu.”
Salut din toata inima sosirea acestui inger binevestitor pe nume Geraldine, care nu e decat amintirea copilariei si a tineretii din noi, reverberata intr-o „oglinda a timpului”, de care, apropiindu-ne, simtim, „mirosul de cer” si „ecourile unui vis uitat” care din cand in cand se zbate de gratiile coliviei sa iasa slobod afara, in plina lumina…
Loading images...